La Paris... Cardinalul despre Monseniorul Ghika!

Duminica 17 mai 2009, in catedrala Notre-Dame din Paris, Preafericirea Sa Antonios Naguib, patriarhul Alexandriei pentru coptii catolici, a celebrat Sfanta Liturghie pentru "l’Œuvre d’Orient". La aceasta Liturghie Cardinalul André Vingt-Trois, Arhiepiscop de Paris a rostit predica in care l-a amintit de mai multe ori pe Monseniorul Vladimir Ghika:

Homélie de Mgr André Vingt-Trois lors de la Messe annuelle de l’Oeuvre d’Orient

Béatitude,
Excellences,
Chers amis,

La célébration de la messe annuelle de l’Œuvre d’Orient prend une dimension tout à fait particulière en cette année. Nous la célébrons en effet au lendemain du pèlerinage du Pape Benoît XVI en Terre Sainte. Les relations séculaires que l’Œuvre d’Orient entretient avec les communautés chrétiennes orientales débordent largement le seul cadre géographique de la Terre Sainte mais elles s’insèrent en quelque sorte dans le même cadre spirituel. Comme nous l’avons remarqué à travers les discours que Benoît XVI a prononcés au cours de cette semaine, les auditoires et les personnes auxquels il s’est adressés en Jordanie, en Israël et dans les territoires palestiniens ont été comme les relais d’une population beaucoup plus large que les paroles du Pape voulaient atteindre. Je pense ici d’une manière toute particulière aux différentes Églises chrétiennes d’Orient mais aussi aux fidèles des autres religions, du judaïsme et de l’islam.

Une autre spécificité de notre célébration de cette année est d’être placée sous la protection de Mgr Ghika, dont Mgr Brizard a évoqué tout à l’heure la figure pastorale si attachante. Le Prince Ghika était d’origine moldave, prêtre du diocèse de Paris, il célébrait la messe selon le rite latin et selon le rite byzantin. Le don qu’il fit de sa vie dans les prisons communistes, il y a aujourd’hui même cinquante cinq ans, le désigne tout naturellement comme notre intercesseur en ce jour.

Quand le Christ prononce les paroles que nous venons d’entendre dans l’évangile de saint Jean, il prépare ses disciples à une double séparation. Il y a d’abord l’horizon plus proche des événements qui vont survenir à Jérusalem : son arrestation, son procès, sa condamnation, son exécution, sa mise à mort et sa résurrection. Mais Jésus prépare aussi ses disciples à son ascension, qui les laissera avec le sentiment immédiat de leur solitude et leur fera expérimenter une forme d’abandon. Après avoir vécu plusieurs mois dans l’intimité quotidienne du Seigneur, ils vont devoir brusquement vivre dans l’absence physique de Jésus. Les quelques apparitions du Ressuscité que nous rapportent les évangiles, les auront, elles-aussi, habitués à cette présence du Christ ressuscité, qui, pour être réelle, ne reproduit pas purement et simplement la présence physique d’avant sa Passion. Lorsque Jésus rejoint le Père, les apôtres restent donc seuls jusqu’à la venue de l’Esprit. Et c’est pour préparer cette expérience qu’ils n’anticipent pas encore que Jésus leur tient les propos que nous venons d’entendre. Il ne leur donne donc pas simplement l’espérance de sa Résurrection, mais plus profondément il leur offre la certitude de sa présence au-delà de son Ascension. Comme le rappelle l’évangile de saint Jean, l’obéissance aux commandements de Jésus fait du cœur des disciples la demeure de Dieu : « Celui qui garde mes commandements, mon Père l’aimera, nous viendrons à lui et nous ferons chez lui notre demeure » (Jn 15, 10). Le Christ annonce une nouvelle modalité de sa présence. Par le don de l’Esprit, les disciples pourront entrer dans la plénitude du commandement de l’amour, comme Jésus le répète à plusieurs reprises au long de ces chapitres : « il n’y a pas de plus grand amour que de donner sa vie pour ceux qu’on aime » (Jn 15, 13).

Bien-sûr, lorsque nous entendons ce verset, nous ne pouvons pas oublier l’exemple de Mgr Ghika et celui de tant d’autres pasteurs catholiques, orthodoxes ou protestants, qui ont été conduits à donner leur vie pour amour de leur troupeau au long du vingtième siècle, pour nous en tenir à une période récente. Mais nous savons aussi, que le don de soi auquel nous exhorte le commandement de Jésus ne s’accomplit pas seulement dans les conditions dramatiques du martyre. Il se vit plus habituellement dans le service quotidien du peuple qui nous est confié et dans la disponibilité de notre cœur pour rester à l’écoute de ce que l’Esprit suscite et fait grandir dans l’Église. A cet égard la visite de Pierre chez le centurion Corneille nous fait découvrir un aspect singulier de la manière dont Dieu agit dans le monde. Lorsque Pierre est envoyé à Césarée, il est fondé à penser qu’il va y jouer son rôle d’apôtre de Jésus-Christ, peut-être pour inviter ces païens à rejoindre le groupe des chrétiens. Or, en arrivant, force lui est de constater que l’Esprit a déjà fait son œuvre. Il n’a pas à annoncer le Christ mais plutôt à reconnaître que l’Esprit a déjà été donné, et à célébrer le baptême, dont la réalité est déjà à l’œuvre dans le cœur des habitants de la maison de Corneille.

Cet épisode signe la prodigieuse richesse de la miséricorde de Dieu et la nature même de la mission de son Église. La rencontre de Pierre dans la maison de Corneille marque le passage de l’Église aux païens, c’est-à-dire le déploiement de la vocation universelle du peuple d’Israël, d’abord élu pour vivre la Loi et la tenir vivante au milieu des hommes, et ensuite artisan de l’entrée de tous les peuples dans la Nouvelle Alliance. Ce passage à la foi au Dieu d’Israël de ce même empire romain dont Corneille est un centurion se vivra dans de grandes difficultés. Pour des générations successives de chrétiens la fécondité des fruits produits par l’Esprit sera conjuguée à l’hostilité, à la violence et à la persécution. Ainsi, celui qui veut être disciple du Christ en ce monde est investit d’une sorte de double mission paradoxale. D’un côté, il sait que ce monde ne l’aimera pas et lui manifestera son hostilité en toute occasion, tout comme il l’a fait pour le Christ. Et d’un autre côté, il est certain que ce monde est travaillé par la puissance de Dieu, qui produit des fruits de conversion dans les cœurs des hommes. C’est pourquoi, même en étant sans cesse en but à des oppositions ou à des refus, il doit toujours se prémunir de condamner le monde qui le condamne, car Jésus ne l’a pas fait. Il ne doit pas céder à la tentation d’ignorer ou de laisser invisibles les fruits que Dieu produit à travers la liberté des hommes.

Comme nous le savons par le récit des Actes des Apôtres, il a fallu que Pierre soit touché lui-même par la grâce de Dieu à travers une vision, pour qu’il franchisse le seuil de la maison de Corneille. L’Esprit lui a d’abord fait comprendre qu’il ne lui appartient pas de condamner ce que Dieu a déclaré pur, afin qu’il puisse lui aussi ouvrir aux païens les portes de la foi. Cette situation paradoxale qui concilie le témoignage de l’évangile et la confrontation à la violence que suscite l’amour dans le cœur de ceux qui refusent l’amour, est celle des communautés chrétiennes d’Orient, et plus particulièrement du Moyen-Orient. Elles sont comme les premières sentinelles aux frontières de ce combat. Elles y sont exposées, non pas de manière abstraite dans des grands débats publics, mais dans l’obligation quotidienne de subir cette confrontation et de la vivre non pas dans une attitude de violence et de conquête mais comme l’occasion d’un témoignage pour lequel elles savent qu’à l’image du Christ elles ont à donner leur vie ici et maintenant.

Frères et sœurs, au moment où nous nous réunissons sous le titre et la Mission de l’Œuvre d’Orient nous sommes invités à écouter l’appel du Pape Benoît XVI. En suivant son exemple, nous voulons ne pas oublier, ni laisser dans l’ombre, la vie difficile et le témoignage exigent des communautés chrétiennes d’Orient et du Moyen-Orient. Nous sommes invités à amplifier et à développer encore notre solidarité et notre sollicitude, notre solidarité financière et notre fraternité spirituelle, qui habite le cœur de notre prière aujourd’hui.

Amen.

Mons. Ghika la Villejuif!

Dragi prieteni, multumita doamnei Maria Sander de la Paris, ma bucur ca va pot impartasi cate ceva din cele petrecute pe 17 mai 2009 la Villejuif. In prezeta episcopului de Créteil, Monseniorul Michel Santier, parohia Sfanta Tereza a Pruncului Isus de la Villejuif a sarbatorit 75 de ani de la infiintare.

Se stie ca primul evanghelizator al cartierului a fost parintele Vladimir Ghika. Ca recunostinta pentru acest fapt, comunitatea parohiala a voit sa aiba in biserica o statuie a Monseniorului.

La sarbatoarea acestei parohii a participat si un grup de credinciosi de la Bucuresti, din ultima parohie unde a spujit Monseniorul, Preasfanta Inima a lui Isus, sau Biserica Franceza. Grupul de pelerini, condus de parintele Ioan Ciobanu, si gazdele au pus bazele unei relatii de prietenie care nu poate decat sa dea marturie despre roadele muncii apostolice si a iubirii evanghelice a Monseniorului Vladimir Ghika.
Iata predica episcopului in limba originala:

75^ème anniversaire de la paroisse Sainte Thérèse de l’Enfant Jésus

Villejuif, le 17 mai 2009

Homélie de Monseigneur SANTIER

Aujourd’hui, nous sommes rassemblés, nombreux, dans cette église Sainte Thérèse de l’Enfant Jésus, pour rendre grâces au Seigneur pour le 75^ème anniversaire de la création de cette paroisse.

Nous faisons aussi mémoire de Monseigneur GHIKA qui est le premier prêtre à avoir été envoyé dans ce quartier. Il peut être considéré comme un des premiers évangélisateurs, pionnier de cette paroisse.

Mais celui qui nous rassemble aujourd’hui, c’est Jésus le Bon Pasteur. La présence de Jésus bon Pasteur est symbolisée dans le chœur par le siège de présidence que je viens de bénir au début de cette célébration. Celui qui préside l’Eucharistie sur ce siège, évêque ou prêtre, rassemble les chrétiens au nom du Christ. Il préside aussi à la charité, à la communion entre tous les chrétiens qui se rassemblent le dimanche. Il est aussi serviteur de l’unité et de la communion dans la société.

Dans l’Evangile, nous venons d’entendre Jésus nous dire à deux reprises : « Aimez-vous les uns les autres comme je vous ai aimés. » De même l’Apôtre Jean dans sa Lettre. Ce qui préoccupait Jésus avant de quitter ses disciples, c’est qu’ils demeurent dans l’amour, l’unité. C’est le souci de tout curé de paroisse, que les baptisés grandissent dans l’unité, la charité, afin que la paroisse puisse porter du fruit, donner ce signe missionnaire indiqué par Jésus : « C’est à l’amour que vous aurez les uns pour les autres qu’on vous reconnaîtra pour mes disciples. »

Cette unité ne se vit pas seulement à la paroisse, mais aussi à l’intérieur du secteur pastoral de Villejuif, au sein de l’Eglise diocésaine, unité dont vous pourrez faire l’expérience si vous venez participer au rassemblement diocésain « Parole en Actes », le 14 juin. !vous y recevrez un nouveau dynamisme de l’Esprit Saint pour prendre part, chacun avec ses talents propres, à l’animation missionnaire de la paroisse.

Maintenant, jetons nos regards sur l’ambon où vient d’être proclamée la Parole de Dieu, les deux lectures et l’Evangile. L’ambon symbolise la présence du Christ prophète qui proclame la Bonne Nouvelle, comme l’exprime le Concile Vatican II dans la constitution sur la liturgie : « Lorsque les Saints Ecritures sont lues à l’Eglise, c’est vraiment le Christ qui nous parle. »

Si le Christ nous parle, c’est pour nous révéler l’Amour de son Père pour nous et pour tous les hommes.

« Comme le Père m’a aimé, moi aussi je vous ai aimés. Demeurez dans mon amour. »

Il nous révèle aussi que l’Amour de Dieu est gratuit et que c’est lui qui a l’initiative. Il nous aime en premier. Comme nous l’indique l’Apôtre Saint Jean :

« Voici à quoi se reconnaît l’amour : ce n’est pas nous qui avons aimé Dieu, c’est lui qui nous a aimés. »

Lorsque le Père GHIKA est arrivé dans cette paroisse, c’est ce message d’amour de Dieu qu’il a voulu révéler aux ouvriers pauvres de cette ville.

Ce même message : « Vous êtes aimés de Dieu », je le transmets à tous ceux qui, parmi vous, traversent des difficultés de chômage, de logement, des difficultés familiales.

Comme baptisés, nous avons aussi cette mission de révéler à tous ceux qui nous entourent ce visage du Dieu amour en Jésus, par le témoignage de notre vie et par la parole.

Comme le répète souvent le pape Benoit XVI « Il n’y a rien de plus beau que de connaître le Christ et de le faire connaître. »

Nous pouvons maintenant fixer nos regards sur l’autel qui symbolise au milieu de nous le Christ prêtre. Sur l’autel sont rendus présents le Corps et le Sang du Christ afin qu’ils soient offerts aux baptisés. Certains auteurs sont allés jusqu’à dire : l’autel, c’et le Christ. C’est l’autel qui attire nos regards lorsque nous entrons dans l’Eglise. Sur l’autel, à chaque eucharistie, est rendu présent le don que Jésus a fait de sa vie, par amour pour nous, sur la Croix, comme il le dit dans l’Evangile de ce jour :

« Il n’y a pas de plus grand amour que de donner sa vie pour ceux qu’on aime.

Selon le témoignage de Monseigneur Charles MOLETTE, le Père GHIKA était animé par ce désir de suivre Jésus jusqu’au bout, jusqu’au don de sa vie.

« Arrivé avec sa soutane noire dans le quartier habité par beaucoup d’ouvriers avec un esprit anti clérical, il ne passait pas inaperçu. Cela a conduit certains à le huer, le battre et à jeter des cailloux sur lui. Ils essayaient de le chasser de leur fief. Une des pierres l’a frappé au front. Il dit alors : « J’ai ramassé le caillou, je l’ai enveloppé dans un mouchoir et me mettant à genoux, le levant vers le Ciel, je dis : « Celle-ci est la pierre sur laquelle je vais bâtir mon église » reprenant l’Evangile. Cette pierre qui l’avait atteint au front et qui avait été imbibée de son sang a été conservée et a été déposée dans les fondations de l’Eglise Saint Thérèse, construite par les Chantiers du Cardinal. Par la suite, ceux qui l’ont battu sont devenus les apôtres du quartier, touchés au cœur par son geste et ses paroles. »

Chers paroissiens, vous êtes aujourd’hui les pierres vivantes de cette Eglise, de cette paroisse. Le seul fondement sur lequel vous pouvez bâtir votre communauté, votre Eglise, est la charité. Ainsi, vous deviendrez une Communauté vivante, rayonnante et joyeuse comme Jésus le dit à ses disciples :

« Je vous dis cela pour que ma joie soit en vous et que vous soyez comblés de joie. »

+ Michel SANTIER

Evêque de Créteil

Mons. Ghika la Sighet...

Da, este vorba despre închisoarea de la Sighet care acum este Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței în România. La parterul muzeului, în sala 13, este evocată represiunea împoriva Bisericii. Sunt prezentate toate cultele creștine care au suferit persecuții: Biserica Ortodoxă, Biserica Greco-Catolică, Biserica Romano-Catolică, Cultele Protestante și Neoprotestante. În acest context, Monseniorului Vladimir Ghika îi este dedicat un panou special, de o plasticitate tulburatoare.

Monseniorul si carmelitanii!

De la ICR - Institutul Cultural Român: http://www.icr.ro/venetia aflăm că această carte a fost lansată miercuri, 6 mai, la sediul Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia.
„Il Carmelo in Romania” („Ordinul carmelit în România”) reprezintă rodul cercetărilor întreprinse de Aldino Cazzago şi Piero Rizza, reprezentanţi ai acestui ordin religios în regiunea Veneto, care au mai dedicat subiectului numărul dublu, 6-17/2001, din publicaţia ştiinţifică „Quaderni Carmelitani”. „Volumul – scriu autorii în Prefaţa lucrării – nu îşi propune să vorbească numai despre prezenţa carmeliţilor în aceste ţinuturi cărora parcă că istoria le-a destinat anume rolul de punte între Orientul şi Occidentul creştin”. Astfel, alături de capitole circumscrise strict tematicii din titlu (precum „Semne ale prezenţei carmeliţilor în România” de Fabio Pistillo, „Mănăstirea carmelită de la Snagov” de Antonio Prestipino, „Sfinţiii carmeliţi în cultura română” de Luca Bulgarini sau „Castelul interior de Sf. Teresa din Avila în limba română” de Fabio Pistillo), alte capitole tratează despre „Situaţia religioasă în România postcomunistă” (Giacomo Gubert), „Vladimir Ghika (1873-1954)” (Antonio Maria Sicari), „Daniel Ciobotea: noul Patriarh al Biserii Ortodoxe Române” (Aldino Cazzago).
Ar fi interesant de văzut dacă părintele Sicari a dezvoltat textul pe care îl avem și în limba română.

intervenția "oficială" a Ambasadorului la Bolonia

Intervenţia Ambasadorului Marius Lazurca la conferinţa din 16 mai dedicată Mons. Vladimir Ghika la Bolonia poate fi citită și pe pagina de internet oficială a Ambasadei României pe lângă Sfântul Scaun: http://vatican.mae.ro.

Cu Cardinalul de la Bolonia!

Dragi prieteni, revin la comemorarea Monseniorului Vladimir Ghika din 16/17 mai la Bolonia. Dacă în textul anterior despre acest eveniment aminteam ultimul moment al lui, acum vă propun pe cel dintâi. Totul a început cu audienţa pe care Eminenţa Sa, Cardinalul Carlo Caffarra, Arhiepiscopul Boloniei, a acordat-o grupului de organizatori şi conferenţiari. Fiecare am purtat salutul episcopilor noştri, Arhiepiscopul Ioan Robu de la Bucureşti şi Episcopul Virgil Bercea de la Oradea, Episcopul ortodox român pentru Italia, Preasfinţitul Siluan Şpan. Pe lângă saluturile bisericești au fost desigur și cele civile, purtate de Excelenţa Sa Marius Gabriel Lazurca, Ambasadorul României la Vatican, care a oferit și un dar Cardinalului, ceva cu specific românesc.
Așa cum era de așteptat, interesul Eminenței Sale a fost răpit de familia numeroasă și frumoasă a domnului Ambasador și de perosnalitatea domnul prof. acad. Constantin Bălăceanu Stolnici, cel care l-a cunoscut personal pe Monseniorul Ghika. Evocarea vizitei papei Ioan Paul al II-lea la București a fost unul dintre subiectele discuatate ca și situația românilor în zona Boloniei.
Cardinalul ne-a onorat cu mai bine de jumătate de oră de audiență, în ciuda faptului că ziua aceea de 16 mai urma să fie una lungă și grea, cu celebrarea primirii în oraș a icoanei Maicii Domnului ocrotitoarea Boloniei. Această icoană urma să fie pentru o săptămâmă găzduită în catedrală iar credincioșii se organizau, cum au făcut și cei români, pentru a conduce momentele de rugăciune ziua și noaptea.
Așadar, la Bolonia, comemorându-l pe Monseniorul Vladimir Ghika ne-am alăturat cinstirii Maicii Domnului pe care el o venera în mod special.

Mons Ghika pe Facebook!

Dragi prieteni, deja fenomenul "Facebook" capata dimensiuni de socializare dintre cele mai surprinzătoare. Ieri seara, o amică de la Roma, Oana Goția, mi-a făcut conoscut un grup pe Facebook dedicat Monseniorului. Deși acum când scriu sunt deja 46 de membri, grupul este încă la început în ceea ce priveste elementele pe care le propune. Însă eu sunt convins că unde sunt mai multi puterea este mai mare, si aici este vorba despre puterea Spiritului care l-a însuflețit pe Vladimir Ghika și ne inspiră și pe noi.

Novenă de rugăciune pentru beatificarea Monseniorului Vladimir Ghika

La inițiativa grupului de sprijin a cauzei de beatificare în Franța și Germania, sr. Antoneta Vlaicu, Mihaela Vasiliu și Maria Sander, începănd de astăzi, Sărbătoarea Înălțării Domnului, vă propunem o novenă de rugăciune pentru ca Slujitorul lui Dumnezeu Vladimir Ghika să fie înălțat la cinstea altarelor.

Pe lângă rugăciunea pentru beatificare, vă propunem o rugăciune la Duhul Sfânt, un "Tatăl Nostru", un "Bucură-te Marie" și "Slavă Tatălui".

Rugăciune

Doamne Isuse Cristoase, Marele şi Veşnicul Preot al sufletelor noastre, Tu i-ai trimis pe apostolii şi discipolii Tăi în lumea întreagă, pentru a duce tuturor oamenilor vestea cea bună a iubirii Tale. În pragul sacrificiului Tău suprem pentru mântuirea lumii, la cina de pe urrnă, Te-ai rugat Tatălui ceresc ca Biserica Ta să fie una.
Priveşte cu bunăvointă la poporul român, din sânul căruia l-ai ales pe Vladimir Ghika - suflet nobil atât din naştere cât şi prin vocaţie. El a dat mărturie despre Tine cu zel apostolic pe toate meridianele pământului şi şi-a pecetluit credinţa neclintită în Tine cu preţul martiriului său.
Fă ca exemplul său de credinţă şi de iubire să strălucească tot mai mult printre noi. Aşa cum în vremea petrecerii sale pământeşti săvârşea, prin puterea Ta, măreţe fapte de binefacere, iar la chemarea Ta îmbina armonios Orientul cu Occidentul, tot astfel acum dăruieşte-ne pentru meritele şi sfinţenia martiriului său harul... (aici se spune harul cerut), pentru ca el să fie ridicat la cinstea altarelor şi să mijlocească într-un viitor cât mai apropiat unirea tuturor creştinilor, spre slava Ta, care vietuieşti şi domneşti în vecii vecilor. Amin.

Vino, Duhule dumnezeiesc, Mângâietorul sufletelor mâhnite, Bucuria inimilor şi Alinarea suferinţelor. Vino, Sfinţitorul celor păcătoşi, Învăţătorul celor smeriţi, Părintele milostiv al orfanilor, Puterea celor slabi şi Ajutorul săracilor. Pătrunde cu harul tău în adâncul sufletului meu. Aprinde-mi inima cu focul tău preasfânt. Străpunge-mă cu iubirea ta. Dă-mi să gust bucuriile tale cereşti, pentru ca de acum să dispreţuiesc plăcerea trecătoare şi să nu caut decât bucuriile sufleteşti. Amin.

Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău.
vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta,
precum în cer aşa și pe pământ.
Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi,
şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.
Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuiește de cel rău. Amin

Bucură-te, Marie cea plină de har, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei, şi binecuvântat este rodul trupului tău Isus. Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi păcătoşii, acum şi în ceasul morţii noastre. Amin.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, precum era la început şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Discursul Domnului Ambasador la Vatican, Marius Lazurca, 16 mai 2009 la Bolonia

Reverendo Padre Rettore,
Eccellenza Reverendissima Monsignor Siluan,
Reverendi Padri,
Illustrissimo Professore Balaceanu-Stolnici,
Chiarissimo Signor Console Generale Pineta,
Signor Console Onorario Teseleanu,
Signore e Signori,

Conviene incominciare questo breve intervento con una parola di ringraziamento indirizzata a tutti coloro che hanno reso possibile questo evento. Esprimo una parola di gratitudine al reverendo padre rettore Luca Zottoli, per aver deciso di accogliere cosi calorosamente questa iniziativa. Ringrazio il console onorario della Romania, George Teseleanu, il reverendo padre Marinel Muresan, gli altri organizzatori della conferenza – l’Associazione Democrazia e Libertà e l’Associazione culturale Vasile Alecsandri, nonché le istituzioni che gli hanno sostenuti nella loro iniziativa. E dunque con sentimenti di gratitudine che presento qui mia modesta contribuzione per mettere in luce la figura – gia molto luminosa per essa stessa – del Mons. Ghika. La mia relazione avrà un costante punto di riferimento: il volume recentemente pubblicato di corrispondenza tra Vladimir Ghika ed il suo fratello minore, Dimitrie Ghika.
Come fare la sintesi di una figura senza rischiare la caricatura, quanto fosse essa raccolta e pia? Come rendere giustizia all’uomo nella sua pienezza, a tutta una vita, come anche ad una morte da martire, quando si è limitati dal breve tempo, dal manco di documenti, dall’involontaria ingiustizia della memoria? Il più saggio e di lasciar parlare l’uomo stesso ed ascoltarlo.
Trovo in un manoscritto autobiografico del 1902 questo paragrafo illuminante: “Vita completamente interiore: oltre i lutti e le malattie, nessun evento importante; (dentro) nell’anima, tutte le tempeste, tutte le metamorfosi, tutte le inquietudini, tutti i combattimenti”. Penso che sia proprio questa la traduzione in linguaggio umano della vocazione di santità: un appello di vivere la vita sconosciuto da tutti, conosciuto da Dio solo; sconosciuto prima dai parenti, amici, fedeli; sconosciuto, poi, da se stesso, nel dimenticare le proprie gioie ed i propri dolori semplicemente umani, nell’abisso ultimo del dono di se. “Scappa, taci, nasconditi”, dice Dio a Sant’Arsenio il Grande, uno dei numerosi aristocratici che rispondono, nel IV-o secolo, all’irresistibile richiamo del deserto egiziano.
Seguendo dunque una venerabile tradizione, il Principe Ghika si sentirà invaso, fin dall’adolescenza e secondo le proprie parole, da “una fede che lo lavora e che lo porta là dove essa desidera”. Lui non rivendica questo desiderio di rimanere anonimo come una virtù personale; umile, lo attribuisce alla felice influenza dei suoi: ” Devo a mia madre, scrive lui, tutto quello che ho come delicatezza dei sentimenti…a mio padre il pudore del far bene, al mio fratello minore e alla sorella che ho perduto, l’antipatia profonda per qualsiasi ostentazione, soprattutto per l’ostentazione nella virtù”.
Secondo un’antica tradizione cristiana, la vera umiltà è la sola virtù “senza nome”: devi conquistarla senza renderti conto e conservarla senza darli speciale importanza. Pudore del bene, l’umiltà accompagna tutte le altre virtù, certificando cosi la verità del loro bene. Non risulta per ciò sorprendente se si trova questo “cancellare di se stesso” perfino nei gesti i più comuni del Monsignore.
Dalle lettere indirizzate al suo fratello veniamo a sapere poco e come per rimbalzo in merito alle sofferenze del Principe. Quello che l’interessa e di non allarmare suo fratello, ma anche di non oscurare con le proprie pene, i fastidi, visti come più importanti, degli altri. Le sofferenze del Monsignore non sono però sempre silenziose. Rese talora evidenti dalla loro stessa drammaticità, esse si vedono attenuate dal senso dell’umorismo: il mettere a posto del “mezzo chilo d’intestini” non è un dettaglio crudo di patologia, ma piuttosto la prova dell’ammirevole “ironia verso se stesso” dalla quale fa uso con tanta grazia.
Le specificità di una dittatura nascente hanno diritto anch’esse ed abbastanza spesso, alla stessa ironia del Principe: i disaggi dell’alloggio, per i quali, a dire la verità, il Monsignore non si lamenta, sono attribuite alle leggi assurde “che prendono case, camere e cubi d’aria”. Costantemente sorvegliato, il Principe Ghika sente di avere “domato i poliziotti”, i carcerieri che restiamo sorpresi a trovare presentati quali “brave persone, con tutto il lavoro che sono obbligati a fare”.
Il Monsignore non si attarda mai sulle pene che subisce. Fa di esse una breve cronica, all’uso dei suoi corrispondenti; oltre questa, fa un inventario per se stesso, per servirsene nella meditazione sulle cose ultime. Di questa maniera converte le sue sofferenze di passaggio in un bene eterno: ricordarsi che essere drammaticamente “sospeso ad un’eventualità quotidiana” non rappresenta un segno di paradossale e dubbia superficialità, ma la testimonianza del suo completo abbandono a Dio.
Le lettere descrivono dunque un continuo processo di trasfigurazione, una specie di auto-proiezione oltre l’orizzonte di una verità consolatrice. Ma, nell’ambito stesso della trasfigurazione, il primato degli altri resta sempre forte, in quanto le sofferenze del Monsignore acquisiscono il loro vero significato quale redenzione degli errori degli altri per primo, e dei suoi solo dopo: “Ho offerto al buon Dio, scrive lui, tutte le mie piccole miserie, per tutti voi, come anche per il mio grande bene”. Ed ancora una volta questo stupendo oblio di se stesso che si manifesta quale senso dell’umorismo, quando descrive di aver ricevuto la comunione sul tavolo della sala operatoria: “Ho avuto nello stesso tempo l’addome aperto, gli occhi aperti ed il cielo aperto”.
Con sua nazione, succede che il Monsignore non sia sempre tenero. Attristato dal “ vuoto più completo delle cose spirituali”, dalla “mania deformante degli abitanti di Bucarest”, dalla superficialità dei cospiratori di fortuna e dalla loro vigliaccheria quando sono sorpresi, il Principe non si sente comunque distaccato dal suo popolo. Lui chiede la preghiera sentita del suo fratello per non dimostrarsi “al di sotto del livello richiesto quale…romeno”. Nella catastrofe, l’amore del Monsignore per la sua patria non è quello di una vittima. Il destino dell’illustre Principe non rappresenta la sconfitta del bene nella storia, ma piuttosto il fallimento prevedibile di tutta impresa umana semplicemente secolare, separata della sua sorgente eterna.
Come il suo Signore e Dio, Vladimir Ghika ha trionfato sul mondo e sulla storia. La nostra presenza qui ne costituisce un’eloquente testimonianza.

Vi ringrazio,
Marius Lazurca

Agerpress despre Conferința de la Bolonia!

La mormântul Monseniorului!

Ajutați de informațiile găsite pe www.bru.ro aflăm că în cadrul comemorării martirilor la București, Preasfințitul Florentin Crihălmeanu, Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, a fost și la mormântul Monseniorului, din cimitirul Bellu ortodox:

"Biserica Romana Unita, Greco – Catolică din capitală a comemorat cei zece ani de la vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România printr-un pelerinaj la mormintele episcopilor care şi-au dat viaţa pentru mărturisirea credinţei în închisorile comuniste: Cardinal Iuliu Hossu, Episcop Ioan Bălan, Episcop Vasile Aftenie şi Monseniorul Vladimir Ghica, prinţ al Bisericii şi al neamului.
Sâmbătă, 9 mai, la capela Sf. Ana din cimitirul Belu Catolic, în unire cu Slujba de la Sighet s-a celebrat Sf. Liturghie arhierească.
P.S. Mihai, vicarul Bucureştilor, episcop auxiliar de Alba Iulia şi Făgăraş, i-a avut alături pe P.S. Virgil, episcop de Oradea Mare, P.S. Alexandru, episcop de Lugoj, P.S. Florentin, episcop de Cluj Gherla, în prezenta oaspeţilor romano-catolici : I.P.S. Ioan Robu, Arhiepiscop şi Mitropolit de Bucureşti, P.S. Petru Gherghel, episcop de Iaşi, P. S. Anton Coşa, episcop de Chişinău (Republica Moldova) şi P.S. Cornel Damian episcop auxiliar de Bucureşti.
La cimitirul Belu, unde a îngenuncheat Sf. Părinte s-a rememorat „în mod spiritual această vizită care a marcat cursul vieţii noastre, tara noastră si întreaga lume”. Ceremonia a făcut ca în inimile noastre să răsune din nou acel ecou „Unitate, unitate, unitate!”
Cuvântul de suflet l-a ţinut P.S. Virgil care i-a făcut pe cei prezenţi sa retrăiască cu intensitate clipele in care Sf. Părinte a „îmbrăţişat prin Cardinalul Alexandru Todea, Biserica Greco - Catolică şi întreaga Românie”.
În încheiere, însoţiţi de ierarhii lor, credincioşii au plecat în procesiune la mormintele martirilor, la care s-a rugat şi Sfântul Părinte în 1999.
„Binecuvântarea Sf. Părinte şi a episcopilor martiri ai Bisericii Catolice ne va însoţi în şovăielnicul nostru drum spre unitate, conduşi de ierarhii noştri de astăzi, pentru care îi mulţumim Bunului Dumnezeu.”
Miuca Oţoiu
--------
Preasfinţia Sa Florentin, despre manifestările organizate în zilele de 7-9 mai 2009, cu prilejul împlinirii celor 10 ani de la istorica vizită în România a Suveranului Pontif, Papa Ioan-Paul al II-lea:
Manifestările de la Bucureşti au continuat în ziua de 8 mai a.c., prin recepţia oferită de Dl. Preşedinte Traian Băsescu la Sediul Palatului Prezidenţial din Cotroceni (începând cu ora 18.00), cu ocazia zilei de 9 mai, Ziua Europei. În prezenţa unui numeros public format din prelaţi catolici şi în prezenţa Patriarhului Daniel, însoţit şi el de un sobor de mitropoliţi, episcopi, preoţi, a unor eminente feţe ale Guvernului, ambasadori, parlamentari, ş.a., după intonarea Imnului de Stat şi a Imnului Europei, Dl. Preşedinte a ţinut o alocuţiune în care ne-a vorbit despre acest moment aniversar, despre fondatorii Uniunii Europene şi a invitat poporul, în contextul crizei, la solidaritate şi la responsabilitate. De asemenea, a asigurat că politica de integrare continuă, şi că integrarea va fi deplină doar odată cu introducerea monedei unice, euro, şi la noi în ţară. A fost un discurs care s-a axat în primul rând pe această responsabilitate în contextul crizei, invitaţie la unirea tuturor forţelor şi o invitaţie de a participa la alegerile euro-parlamentare care se apropie.
După acest scurt discurs, care a fost tradus şi în limba engleză, Dl. Preşedinte a trecut şi a salutat clerul, pe Preafericitul Patriarh, apoi pe ceilalţi înalţi prelaţi ai Bisericii Ortodoxe şi Catolice. Menţionăm că au fost de faţă Excelenţa Sa, Nunţiul Apostolic, Francisco-Javier Lozano şi Mons. Mamberti, ca reprezentant al Vaticanului pentru momentul aniversar la 10 ani de la vizita în România a Sfântului Părinte Papa Ioan-Paul al II-lea. Cei doi Înalţi Prelaţi au fost primiţi de Preşedinte în ziua de joi, 7 mai, de la ora 16.30, moment la care au fost prezenţi şi trei episcopi greco-catolici, Preasfinţitul Virgil Bercea, Episcop de Oradea-Mare, Preasfinţitul Alexandru Mesian, Episcop de Lugoj şi subsemnatul. Pe lângă întâlnirea cu reprezentanţii puterii de stat - preşedintele, primul-ministru şi parlamentari, senatori, a fost pentru noi o ocazie de a întâlni şi alte persoane deosebite care se aflau în zonă.
Sâmbătă, 9 mai, toţi ierarhii prezenţi, greco-catolici respectiv romano-catolici, ne-am deplasat la Cimitirul Bellu catolic, unde, începând de la ora 10.00, s-a oficiat Sfânta Liturghie la capela “Sfânta Ana”. A celebrat Preasfinţitul Episcop Mihai Frăţilă, Episcopul Vicar al Arhiepiscopului Major în Bucureşti, în prezenţa Preasfinţitului Virgil Bercea, Episcop de Oradea-Mare, a Preasfinţitului Alexandru Mesian, Episcopul de Lugoj, şi de asemenea, au concelebrat Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop şi Mitropolit Ioan Robu al Bucureştilor, Preasfinţitul Petru Gherghel, Episcopul Diecezei de Iaşi, Preasfinţitul Anton Coşa, Episcopul de la Chişinău, şi Preasfinţitul Cornel Damian, Episcopul Vicar al Înalt Preasfinţitului Robu. Au participat cca. 200 de credincioşi, au fost şi tineri, celebrarea liturgică a fost “încântată” de către un grup de seminarişti de la Blaj, care au oferit răspunsurile la Sfânta Jertfă Liturgică. Credincioşii au adus flori, pentru că la încheierea celebrării liturgice s-a mers la mormântul Cardinalului Iuliu Hossu, la mormântul Episcopului Ioan Bălan şi a celorlalţi preoţi aflaţi în zonă, precum şi la mormântul Înalt Preasfinţitului Vasile Aftenie şi apoi, mai târziu, s-a mers şi în locul unde se află înmormântat Monseniorul Vladimir Ghika.
Cuvântul de Învăţătură l-a ţinut Preasfinţitul Episcop de Oradea Mare, Virgil Bercea, care a vorbit despre momentul aniversar al împlinirii celor 10 ani de la vizita Papei Ioan-Paul al II-lea la noi, situându-l în contextul comemorării martirilor Bisericii, punând accentul pe îmbrăţişarea frăţească dintre Servul lui Dumnezeu, Ioan-Paul al II-lea şi Cardinalul Todea, prezent în ciuda dificultăţilor şi a bolii, la ceremonialul din Catedrala “Sfântul Iosif” din Bucureşti. A subliniat faptul că, în acea îmbrăţişare frăţească, Papa a îmbrăţişat pe toţi credincioşii care îl aşteptaseră şi la Cluj, Blaj, Bacău şi Iaşi, precum şi în alte locuri ale ţării, dar în acelaşi timp, în acea îmbrăţişare se regăseşte şi stima şi recunoştinţa pe care Sfântul Părinte Ioan-Paul al II-lea, dorea să o exprime pe atunci, tuturor martirilor şi mărturisitorilor Bisericii noastre. Discursul s-a încheiat alegoric, spunând că de la fereastra Tatălui, fratele Alexandru, împreună cu Cardinalul Iuliu Hossu, cu Episcopul Alexandru Rusu, cu Episcopul Ioan Bălan, cu Episcopul Valeriu Traian Frenţiu, cu Episcopul Ioan Suciu, cu Episcopul Tit Liviu Chinezu, cu Mons. Ghica, cu Anton Durcovici, şi cu toţi ceilalţi episcopi martiri, acum ne privesc împreună cu Servul lui Dumnezeu, Ioan-Paul al II-lea şi ne binecuvântează în continuare drumul Bisericii noastre, care să fie un drum în lumina Învierii şi spre mântuirea sufletelor, în speranţa Liturghiei eterne la care cu toţii să putem celebra.
După acest moment, o parte dintre episcopi au participat la o panahidă care a fost celebrată în Biserica Patriarhală de către Episcopul Vicar Patriarhal, Vincenţiu Ploieşteanul, în Catedrala Patriarhală, în prezenţa Preafericitului Patriarh Daniel, a Nunţiului Apostolic, a Monseniorului Mamberti, reprezentantul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea la acest moment aniversar, a Preasfinţitului Virgil Bercea, Episcopul de Oradea Mare, a Episcopilor romano-catolici, Înalt Preasfinţitul Robu şi Preasfinţitul Cornel Damian. Au participat, de asemenea, un sobor de preoţi, diaconi şi seminarişti ortodocşi. Momentul celebrativ s-a făcut în memoria Patriarhului Teoctist, plecat dintre noi, unul dintre artizanii şi participanţii la momentul memorabilei vizite a Papei Ioan-Paul al II-lea în România, la Bucureşti.
Cuvântul de învăţătură l-a ţinut Înalt Preasfinţitul Ioan Robu, care a vorbit despre milostenie şi rugăciune, a considerat că acestea sunt izvorul unităţii şi ne ajută să ne apropiem mai mult, să fim în comuniune, iar în acest context, Patriarhul Teoctist a avut un rol cu totul deosebit, fiind un om al iertării, un om deschis, un om care prin atitudinea lui a favorizat mişcarea ecumenică.
Celebrarea s-a încheiat cu un moment de comuniune în Palatul Patriarhal, la care s-a gustat din coliva care a fost pregătită pentru momentul parastasului. După aceasta, Episcopii greco-catolici s-au întâlnit la Nunţiatura Apostolică cu Mons. Mamberti, pentru discuţii de importanţă eclezială a situaţiei actuale a Bisericii Greco-Catolice.
După masa de prânz, o parte dintre episcopi s-au îndreptat spre casele lor, iar ceilalţi au participat la Sfânta Liturghie care a avut loc de la ora 18.00, în Catedrala Mitropolitană “Sfântul Iosif” din Bucureşti, prezidată de către Mons. Mamberti, la care s-a făcut şi pomenirea Servului lui Dumnezeu, Ioan-Paul al II-lea, marele Pontif Roman. La această ceremonie a asistat şi Preafericitul Patriarh Daniel iar după încheierea Sfintei Liturghii, Preafericitul Părinte a rostit o alocuţiune.
Putem spune că prin manifestările care au avut loc în zilele de 7-9 mai 2009, la Bucureşti, spiritul unităţii a primit un nou elan, un nou zel, şi sperăm din tot sufletul ca să avem şi pe plan practic, la nivelul discuţiilor inter-confesionale roadele acestor minunate zile, dar şi ale rugăciunilor şi ale binecuvântărilor care au coborât în zilele de 7-9 mai 1999, la prima vizită a unui Episcop al Romei, Vicar al lui Hristos, aici, în România.
Dumnezeu să binecuvânteze pe organizatorii acestor zile, pe participanţii la acest eveniment, Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi, Dumnezeu să binecuvânteze România! Hristos a Înviat!
+ Florentin Crihălmeanu
Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla

cuvinte de învățătură ... cuvinte de rugăciune!

Dragi prieteni, încep să vă povestesc despre zilele de la Bolonia. Cred că sunt în asentimentul participanților ca să definesc "ziua memoriei / 17 mai" cu cuvintele titlului ales pentru acest mesaj: cuvinte de învățătură ... cuvinte de rugăciune! Folosind cuvintele, ne-am apropiat de învățătura Monseniorului si cu rugăciunea ne-am unit lui dând laudă lui Dumnezeu.
Prima mărturie despre aceste zile o dedic ultimeia dintre ele, cea a rugăciunii. Am celebrat Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie în comunitatea Greco-Catolică din Bolonia. De altfel, această comunitate a fost gazda întregului eveniment. Părintele Protopop Marinel Mureșan ne-a condus pe toți spre Domnul și în rugăciunea pentru Monseniorul Ghika Vladimir.
În final Domnul George Teseleanu, Consul Onorar al României, organizator principal al evenimentului, a facut o dare de seamă a ceea ce am realizat împreună la Bolonia. Mărturia Domnului Profesor Academician Constantin Bălăceanu Stolnici ne-a dat noi elemente asupra lucidității spirituale și intelectuale a Monseniorului, pe care l-a cunoscut personal.
Toată comunitatea s-a reunit apoi la o agapă fraternă, timp de dialog și de zidire spirituală.

Fotografiile de la Bolonia - "Ziua Memoriei - 17 mai"

la cimitirul Bellu...

Citim pe www.papainromania.ro: "Acum zece ani, pe 8 mai 1999, Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat cimitirul Bellu catolic din București, unde s-a rugat la mormântul Cardinalului Iuliu Hossu. Pentru a aniversa istorica vizită a Suveranului Pontif în țara noastră, Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică a organizat sâmbătă, la ora 9, la cimitirul Bellu (catolic) un pelerinaj la mormintele episcopilor martiri, care și-au dat viața pentru credință în închisorile comuniste: Cardinalul Iuliu Hossu, Episcopul Ioan Bălan și Episcopul Vasile Aftenie. Pomenirea martirilor a început cu o Liturghie Arhierească, prezidată de PS. Mihai Frățilă, Episcop auxiliar al Arhieparhiei greco-catolice de Alba Iulia cu sediul la București, alături de PS. Alexandru Mesian, Episcop greco-catolic de Lugoj, PS. Virgil Bercea, Episcop greco-catolic de Oradea Mare și PS. Florentin Crihălmeanu, Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla. La celebrarea Euharistică, la care au luat parte mulți credincioși greco-catolici și romano-catolici, au fost prezenți și ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop și Mitropolit romano-catolic de București, PS. Cornel Damian, Episcop auxiliar de București, PS. Petru Gherghel, Episcop romano-catolic de Iași și PS. Anton Coșa, Episcop romano-catolic de Chișinău. Sfânta Liturghie s-a încheiat cu o procesiune la mormintele martirilor, la care s-a rugat și Papa Ioan Paul al II-lea în timpul vizitei sale de acum zece ani."
Mormântul prietenului nostru Vladimir Ghika nu se află în Cimitirul Bellu catolic, dar cu siguranță cei prezenți la celebrare l-au amintit în rugăciune.
Pentru fotografiile de la eveniment vă invit pe pagina oficială a manifestărilor dedicate comemorării a 10 ani de la vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România.

Relatorul nostru!

Cred că a venit timpul să vi-l prezint, chiar și fără fotografie, pe cel care se îngrijeşte de Cauza Monseniorului Vladimir Ghika din partea Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor la Vatican.

Părintele CRISTOFORO BOVE, franciscan conventual, născut la Sant'Anastasia (Napoli) în 1948, specialist în istorie ecleziastică medievală, este profesor ordinar de Istoria Bisericii la Pontificia Facoltà Teologica San Bonaventura din Roma. Predă şi la Università Gregoriana şi la Antonianum. Este relator al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor şi recent s-a îngrijit de cauza de canonizare a Sfântului Pio din Pietrelcina şi de beatificare a fericitei suedeze Elisabeta Hesselblad. Începând cu anii '70 a vizitat de mai multe ori România, fiind un bun cunoscător al limbii, culturii şi istoriei poporului nostru.

Astăzi am avut o întâlnire de lucru cu părintele Bove. I-am dat tot ce aveam de la colaboratorii noştri de la Bucureşti cu privire la Biografia Documentată la care se lucrează deja de un an de zile. Părintele relator s-a bucurat foarte mult şi am împărtăşit câte ceva despre mersul cauzei. A reieşit, din nou, că fără biografia documentată nu ne putem apuca de "Informatio super martyrio". Aşa că ne-a urat spor la terminarea biografiei. Peste ceea ce i-am dus doar a aruncat o privire, părea mulţumit, însă mi-a spus că trebuie să citească totul cu calm ... şi mi-a arătat alte câteva tomuri pe care trebuie să le citească ... Am concordat ca să îl mai sun peste două săptămâni ca să ne vedem şi să îmi spună ce crede despre ceea ce i-am dus ca primă etapă în elaborarea biografiei.

Aşadar prieteni, să îl ţinem pe părintele Bove în rugăciunile noastre pentru ca să ne poată conduce în această fază de studiu a cauzei Monseniorului Ghika spre realizarea lucrării finale: POSITIO SUPER MARTYRIO.

Une lumière brûlante bien pour nous, Mgr. Vladimir Ghika

Par Perè Volle
(dans « Trait de Lumière » – La lettre des amis J.L. – N. 262 – Mars 2009)

Il se trouve que c'est par « Joyeuse Lumière » que je puis, le plus naturellement du monde, faire état, par un certain biais, d'un lien d'esprit avec lui. Car en lisant sa biographie par Jean Daujat, à l'époque où nous élaborions nos statuts, je suis tombé sur une phrase de sa plume qui m'a transporté d'allégresse. Parlant de la « Famille des Frères et Sœurs de saint Jean » qu'il tentait de fonder, voici ce qu'il écrivait : "Ce n'est ni un ordre ni une congrégation, ni même une confrérie proprement dite, mais une sorte de convergence concertée de bonnes volontés en grâce de Dieu."
"Une convergence, etc.", me disais-je, mais c'est à peu près ce que nous voulons être à « Joyeuse Lumière ». Ni une confrérie, ni un tiers ordre quelconque, ni même un Mouvement classique, mais simplement une "convergence-concertée-de-bonnes-volontés-en-grâce-de-Dieu" ? Vous trouverez cela dans les premiers numéros de notre bulletin. Avec les tirets pour un surcroît d'attention ! En d'autres termes, des jeunes, garçons et filles "de 20 ans", qui s'encouragent et s'entraident, par les moyens qu'ils inventeront eux-mêmes, notamment l'exemple à vivre dans la joyeuse amitié de Jésus-Christ. Une amitié selon l'Evangile, cela va de soi.
Il me semble que notre trajectoire globale, durant un quart de siècle, a répondu en substance à cette définition et que les fruits s'en répercutent encore actuellement, en particulier dans de nombreux foyers vigoureux et riches d'enfants issus de notre belle jeunesse d'alors.
De quoi je ne cesse de m'émerveiller et de rendre grâce à Dieu. Grâce à vous aussi un peu, Mgr. Ghika. De loin, évidemment, dans tous les sens du terme.

„Dacă bobul de grâu nu moare”

de Marius LAZURCA

Cum să faci sinteza unui chip fără a cădea în caricatură, oricât de pioasă ar fi? Cum să faci dreptate unui om întreg, întregii sale vieți, precum și unei morți de martir, când suntem presați de scurtimea timpului, de lipsa de documente, de nedreptatea involuntară a memoriei? Cel mai înțelept lucru este să ascultăm omul însuși. Găsesc într-un manuscris autobiografic din 1902 acest paragraf revelator: „O viața cu totul interioară: în afara doliului și a bolilor, niciun eveniment marcant; în interiorul sufletului toate furtunile, toate preschimbările, toate neliniștile, toate luptele”1. Mi se pare că astfel se transpune în limbaj omenesc vocația la sfințenie: ca o chemare la a-ți trăi viața fără a da de știre nimănui ci doar știut de Dumnezeu; mai întâi fără știrea parinților, prietenilor, celor apropiați; fără știrea, apoi, a sa proprie, în uitarea propriilor sale bucurii ca și a propriilor sale suferințe pur umane, în abisul ultimei dăruiri de sine. „Fugi, taci, ascunde-te”, îi spune Dumnezeu Sfântului Arsenie, unul dintre acei numeroși aristocrați care răspund, în secolul al IV-lea, chemării irezistibile a deșertului egiptean. Urmând deci o importantă tradiție, Prințul Ghika s-a simțit învestit, încă din adolescența timpurie și după propriile sale cuvinte, cu „o credința ... care (îl) muncește și care (îl) va duce acolo unde vrea ea”2. Nu revendică această dorința de se pune în umbră ca o virtute „personală”; umil, o atribuie influenței alor săi: „Îi datorez mamei mele, scrie el, delicatețea sentimentelor ... tatălui meu ... pudoarea binelui ... fratelui meu mai mic și surorii pe care am pierdut-o antipatia profundă pentru orice afectare, mai ales pentru orice afectare a virtuții ...”3. Conform unei vechi tradiții creștine, umilința adevărată este singura virtute „lipsită de nume”: trebuie dobândită fără a-ți da seama și păstrată fără a-i acorda atenție în mod direct. Pudoarea binelui, umilința însoțește toate celelalte virtuți, asigurând astfel adevărul binelui lor. Nu este surprinzător să găsim această excludere de sine până și în cele mai obișnuite gesturi ale Monseniorului: corespondența prezentată în această seară dă mărturie din plin. Despre suferințele Prințului aflăm foarte puțin și incidental; ceea ce îl interesează este să nu-și alarmeze fratele, dar nici să nu umbrească cu propriile sale dureri, necazurile, considerate mai importante, ale celorlalți. Totuși, suferințele Monseniorului nu sunt întotdeauna trecute sub tăcere. Devenite uneori evidente prin dramatismul lor, sunt imediat acoperite cu umor: punerea la loc a „unui kilogram și jumătate de intestin”4 nu este desigur un detaliu crud de patologie, ci mai degrabă dovada admirabilei „ironii fața de sine însuși”5 de care dă dovadă cu delicatețe. Avatarurile unei dictaturi în devenire au frecvent dreptul la aceeași ironie din partea Prințului: neplăcerile legate de locuința, de care la drept vorbind Monseniorul nu se plânge, sunt atribuite unor legi absurde „care rechiziționeaza case, camere și metri cubi de aer”6. Supravegheat în mod constant , Prințul Ghika simte că „i-a îmbunat pe jandarmi”, niște gardieni pe care suntem surprinși să-i găsim prezentați ca „oameni foarte cumnsecade, în ciuda serviciului pe care sunt puși să-l facă”7. Monseniorul nu zăbovește niciodată asupra încercărilor prin care trece. Face o scurtă cronică a lor, spre folosul corespondenților săi; de altfel, face inventarul spre propriul său folos, pentru a se sluji de el în meditația sa continuă la lucrurile de pe urmă. Astfel, transformă relele trecătoare în binele veșnic: amintirea faptului că era în mod dramatic „agațat de o eventualitate cotidiană”8 nu este un semn de frivolitate paradoxală și îndoielnică, ci mărturia abandonării sale complete în Dumnezeu. Scrisorile trasează un proces neîncetat de transfigurare, un fel de autoproiectare pe orizontul unui Adevăr mângâietor. Dar, în această transfigurare, prezența celorlalți rămâne constantă, pentru că suferințele Monseniorului își primesc sensul lor veritabil ca răscumpărare pentru greșelile celorlalți, mai întâi, ale sale, apoi: „I-am oferit bunului Dumnezeu, scrie el, toate micile mele necazuri pentru voi toți, ca și pentru binele meu cel mai mare”9. Și din nou, această minunată uitare de sine care se manifestă ca umor, când se descrie primind sfânta împărtășanie pe masa de operație: „Am avut în același timp abdomenul deschis, ochii deschiși și cerul deschis”10. Fața de neamul său, Monseniorul nu este întotdeauna afectuos. Întristat de „vidul cel mai total al lucrurilor sufletești”11, de „mania deformantă a bucureștenilor”12, de frivolitatea conspiratorilor ocazionali și de lașitatea lor odată prinși13, Prințul nu se simte totuși separat de poporul său. Îi cere rugăciune constantă fratelui său ca să nu se arate „mai prejos de nivelul cerut ca român”14. În catastrofă, iubirea Monseniorului pentru patria sa nu este cea a unei victime. Ceea ce ilustrează destinul Prințului nu este înfrângerea binelui în istorie, ci mai degrabă eșecul scontat al oricărei întreprinderi umane pur seculare, dezlegate de sursa sa veșnică. După exemplul învațatorului său, Vladimir Ghika a învins lumea și istoria, iar prezența noastră aici este mărturia cea mai elocventă.

Note 1 Manuscris autobiografic, de acum înainte MA. 2 Ibidem. 3 Ibidem. 4 Scrisori către fratele meu în exil , București, 2008, p. 42. 5 MA. 6 Lettres , p. 76. 7 Ibidem. 8 Ibidem, p. 84. 9 Ibidem, p. 78. 10 Ibidem, p. 90. 11 Ibidem, p. 62. 12 Ibidem, p. 78. 13 „Georges Mano a fost nevorosimil ca martor, la tribunal ca și în ce privește educația, și la fel de laș odată prins, cât de fanfaron era înainte”, Ibidem, p. 60. 14 Ibidem, p. 86.

Discursul domnului ambasador la Vatican, Marius Lazurca, a fost ținut la Paris, în cadrul întâlnirii comemorative din 15 aprilie 2009. Traducerea în limba română este oferită de revista "Actualitatea Creștină" care publică discursul din numarul 5/2009. Pentru că traducerea electronică făcută de Google nu ar respecta originalul, iată textul în limba franceză:

« Si le grain ne meurt »
Evocation du Monseigneur Ghika à l’Ambassade de Roumanie en France
le 15 avril 2009

Comment faire la synthèse d’un visage sans tomber dans la caricature, aussi pieuse soit-elle ? Comment rendre justice à l’homme entier, à toute une vie, ainsi qu’à une mort en martyre, quand on est réduit par la brièveté du temps, les défaillances des documents, l’injustice involontaire de la mémoire ? Le plus sage c’est de se mettre à l’écoute de l’homme lui-même.
Je retrouve dans un manuscrit autobiographique de 1902 ce paragraphe éclaircissant : « Vie toute intérieure : à part les deuils et les maladies, aucun événement marquant ; au-dedans de l’âme toutes les tempêtes, toutes les métamorphoses, toutes les inquiétudes, toutes les luttes. » C’est ainsi, me semble-t-il, que se traduit en langage humain la vocation à la sainteté : comme appel à mener sa vie à l’insu de tous et au su de Dieu seul; à l’insu d’abord des parents, amis, fidèles ; à l’insu, après, de soi-même, dans l’oubli de ses propres joies comme de ses propres souffrances simplement humaines, dans l’abysse ultime du don de soi. « Fuis, tais-toi , cache-toi» se fait dire par Dieu Saint Arsène, un de ces nombreux aristocrates qui répondent, au IVe siècle, à l’appel irrésistible du désert égyptien. Suivant donc une vénérable tradition, le Prince Ghika se sentira investi, dès la première adolescence et selon ses propres paroles, par « une foi…qui (le) travaille et qui (le) mènera là où elle veut. » Il ne revendique pas ce désir d’effacement comme une vertu « personnelle »; humble, il l’attribue à l’heureuse influence des siens : « Je dois à ma mère, écrit-il, tout ce que j’ai de délicatesse de sentiments…à mon père…la pudeur du bien…à mon frère cadet, et à la sœur que j’ai perdue, l’antipathie profonde pour toute affectation, surtout toute affectation de vertu… ».
Selon une antique tradition chrétienne, l’humilité véritable est la seule vertu « dépourvue de nom » : il faut l’acquérir sans s’en rendre compte et la préserver sans lui prêter directement attention. Pudeur du bien, l’humilité accompagne toutes les autres vertus, certifiant ainsi la vérité de leur bien. Ce n’est certainement pas surprenant qu’on retrouve ce retranchement de soi jusque dans les gestes les plus communs du Monseigneur: la correspondance présentée ce soir en témoigne abondamment. Sur les souffrances du Prince on apprend finalement très peu et comme par ricochet ; ce qui l’intéresse c’est de ne pas alarmer son frère, mais aussi de ne pas obscurcir avec ses propres peines, les ennuis, vus comme plus importants, des autres. Pourtant, les afflictions du Monseigneur ne sont toujours pas tues. Rendues quelquefois évidentes par leur dramatisme même, elles se voient aussitôt voilées par le sens de l’humour : la remise en place du « demi kilo d’intestins » n’est certainement pas un détail cru de pathologie, mais plutôt la preuve de l’admirable « ironie vis-à-vis de soi même »v dont il fait si gracieusement montre.
Les avatars d’une dictature naissante ont droit, eux aussi et assez fréquemment, à la même ironie du Prince : les ennuis locatifs, dont à vrai dire le Monseigneur ne se plaigne pas, sont attribués à des lois absurdes « qui prennent maisons, chambres et cubes d’air ». Constamment surveillé, le Prince Ghika sent avoir « apprivoisé les gendarmes», des geôliers qu’on est surpris de retrouver présentés, après tout, comme « des braves gens malgré le service qu’on leur fait faire. »
Le Monseigneur ne s’attarde jamais sur ses épreuves. Il en fait la brève chronique, à l’usage de ses correspondants ; en outre, il en fait l’inventaire à son propre usage, pour s’en servir lui-même dans sa perpétuelle méditation aux choses ultimes. De sorte, il convertit ses maux passagers en un bien éternel : se rappeler qu’il est dramatiquement « suspendu à une éventualité quotidienne » n’est pas un signe de paradoxale et douteuse frivolité, mais le témoignage de son complet abandon à Dieu.
Les lettres retracent ainsi un incessant processus de transfiguration, une sorte d’auto projection sur l’horizon d’une Vérité consolatrice. Mais, au sein même de la transfiguration, la préséance des autres reste sans faille, puisque les souffrances du Monseigneur acquièrent leur sens véritable en tant que rédemption des erreurs des autres, d’abord, des siens seulement après : « J’ai offert au bon Dieu, écrit-il, toutes mes petites misères, pour vous tous, comme pour mon plus grand bien. » Et de nouveau, ce merveilleux oubli de soi qui se manifeste comme humour, quand il se décrit recevant la communion sur la table d’opération : « J’ai eu tout à la fois ventre ouvert, yeux ouverts et ciel ouvert. »
Avec sa nation, il arrive que le Monseigneur ne soit pas toujours tendre. Attristé par « le vide le plus complet des choses de l’âme », par « la manie déformante des Bucarestois », par la frivolité des conspirateurs de fortune et par leur lâcheté une fois appréhendésxiii, le Prince ne se sent néanmoins pas détaché de son peuple. Il réclame la prière instante de son frère afin qu’il ne se montre pas « au-dessous du niveau requis comme…Roumain ». Dans la catastrophe, l’amour du Monseigneur pour sa patrie n’est pas celui d’une victime. Ce que la destinée du Prince illustre ce n’est certainement pas la défaite du bien dans l’histoire, mais plutôt l’échec escompté de toute entreprise humaine simplement séculaire, déliée de sa source éternelle. A l’instar de son Maître, Vladimir Ghika a triomphé du monde et de l’histoire, et notre présence ici en est le plus éloquent témoignage.

Abruzzo!!!

Poate că cineva are dovezi că am fost pe 1 mai la L'Aquila, și este adevarat. Imaginea orașului rănit de cutremur a fost cu atât mai dureroasă cu cât frumosețea acestuia îmi era încă prezentă în memorie.
Dezastrul provocat de acel cutremur m-a ajutat să îmi imaginez cum era în 1915 pe partea cealaltă a munților, cam la 50 de Km pe autostradă (pe când aceasta nu era distențele erau mult mai lungi). Casa pe care o vedeți în imagine este practic singura care s-a salvat la Avezzano din cutremurul care a avut loc pe 13 ianuarie 1915. Un tragic eveniment care a numarat peste 30 000 de morți și a cărui veste a ajuns la Roma după două zile.
Mulți biografi ai Monseniorului vorbesc despre faptul că acesta a fost prezent la Avezzano ca să ajute pe cei loviți atât de crunt de cutremur. În oraș este vie amintirea prezenței lui Don Orione și a familiei regale italiene. Ar fi interesant de descoperit ceva documente și despre prezența Monseniorului, chiar dacă, așa cum îl știm, probabil că nu a lăsat prea multe urme, trăind Evanghelia care îndeamnă ca atunci cand facem ceva bun să nu știe dreapta ce face stânga!!!